… procente zic. Sau câte vreţi voi. Pentru că eu susţin dreptul omului de a-şi distruge sănătatea conştient. Şi suţin şi ideea de a face asta scump! Cât mai scump!
Plăcerea se plăteşte din vremuri străvechi… Răsfăţul papilelor gustative de ce nu s-ar număra şi el printre serviciile de lux? Pentru ce naiba muncim? Vacanţe, haine, moşteniri de lăsat copiilor? Nu, pentru mâncare! Sau hai, junk food c-aşa îi zice francezul!
Partea bună e ca o să fim cu “toatele” mai slabe şi mai fericite! Fetele zic… O să încăpem în haine care se găsesc în magazine şi nefiind obligate să platim croitorese pentru shaorma ce se vede la solduri acum, vom face economie. Financiar, psihic, sentimental.
Partea proastă e că vor falimenta dentiştii şi patiserii, se vor închide fabricile de jeleuri şi se va desfiinţa Moş Nicolae. Copiii ce vin din urmă să fie cuminţi numai pentru nenea Crăciun căci acesta le va aduce batoane naturiste şi petreceri la restaurant, nu la MacDonald’s, conform noilor taxe menite să păstreze sănătatea. Sănătate care ii va face pe oameni mai longevivi, vârsta de pensionare se va ridica la 75 de ani pentru femei şi bărbaţi deopotrivă căci egalitatea îşi va fi câştigat locul mult dorit, puştii işi vor lua carnetul la 14 ani căci nu va mai exista pericolul să se urce beţi la volan, băutura fiind prea scumpă să şi-o poată procura din alocaţia de stat.
Pe piaţa neagră se va face bijniţ cu acadele, gumă de mestecat şi sos de maioneză pentru home-made şaorma.
Într-o ţară de oameni perfect sănătoşi n-o să domnească decât isteria provocată de linişte, doctorii vor învăţa să trăiască numai din salarii pentru că nefiind oameni suferinzi nimeni nu le va mai da şpagă, farmaciile se vor reprofila către indrustia de sex – shop-uri pentru a sprijinii natalitatea, porcii vor murii de bătrâneţe pentru că românii vor mânca salate light, Coca-Cola işi va închide fabricile şi toată lumea va planta pomi fructiferi ca să poată bea sucuri naturale.
Hai să fim sănătoşi! Că de restul se ocupă capete luminate de noi votate, de noi plătite, oameni care veghează la bunăstarea poporului şi menţinerea diversităţii taxelor. Ca să nu ne plictisim!
Voie bună!
Normalitatea la oameni are diversitatea culorii verde în cromatica cozii păunului. Eu de exemplu – cel mai apropiat şi la-ndemână sobiect spre observare pe care vi-l pot da, posed normalitatea „ciudaţică” în accepţiunea unora, care mă-ndeamnă spre un sentiment de disconfort cauzat de vacanţa prelungită.
Toată lumea „normală” a muncit şi între Crăciun şi Revelion şi imediat după Anul Nou. Eu nu. Şi astăzi ca şi ieri şi în mod sigur ca şi mâine, m-am simţit aiurea să dorm mai târziu, să mă plimb la ora la care alţii se grăbesc să se-ncadreze în pauza de masă, să pierd timp pentru care alţii ar da bani frumoşi să şi-l permită. Sunt o normală ciudaţică? Sunt.
E drept că n-am stat chiar degeaba căci mai tarziu de ora 9.00 nu mi-a permis ceasul intern să-mi intind şederea-n lumea viselor şi apoi tot felul de „must do”-uri am avut de dus la capăt, dar nici nu pot spune că n-a fost vacanţă. A fost ş-a fost Faină. Da, cu „F” mare!
Mâine mă ne reapucăm de dans şi-am să practic minunatul sport cam de două ori pe săptămînă spre deliciul corpului şi-al creieraşului meu dornice să se relaxeze la unison, de Lunea viitoare am să-mi sprijin iarăşi coatele pe bănci de-nvăţămînt superior (căci cam trăsesem q-lul) ş-apoi am să-mi câştig din nou existenţa ca un om cinstit : muncind. “Apoi” acesta începînd de poimâine, de pe 7!
E plăcut la mine la muncă şi deşi după un an cu multe emoţii cum fu’ 2009 aşteptam aceste două spătămîni libere ca pe-o gură de aer proaspăt, vă zic sincer că de abia aştept să-ncep programul.
Ştiu, ştiu, mă credeţi nebună! Dar mi-e numai dor de-o normalitate cunoscută, familiară dacă vreţi. De-o ordine firească a lucrurilor, de-o normă prestabilită, d-un ceas si ochii aţintiţi mereu spre el cu senzaţia că uneori bate mult prea repede.
Nu mă-nţelegeţi greşit, ador surprizele marcate de spontaneitate şi existenţa lor marcată de imperfecţiunea unui program, îmi place într-o oarecare măsură să nu ştiu unde o să fiu mâine la o anumită oră sau să pot face planuri şi pentru 10 dimineaţa fără să fie legate de servici. Dar toate astea pentru două săptămâni legate mi-au fost de-ajuns pentru cam următoarele două luni. Până la Paşte! 
Echilibrul în general e ceva foarte greu de menţinut. În particular, e jocul meu preferat de pe playground-ul realităţii. Scorul de podium. Deşi nu reuşesc mereu să-l păstrez la recorduri personale.
Tu de ce ai nevoie să mergi drept pe bârnă?
Hotărâsem pentru 2010 c-o să fie un an bun. Eu i-am propus, el a acceptat. Fără lupte inutile de orgolii, ştia c-aş fi câştigat detaşat datorită cicălelii într-ale cărei nebănuite posibilităţi de exploatare mi-s expertă.
Uitându-mă înapoi – fără să mă fi strigat careva, am găsit perfectă decizia mea de-a lăsa Trecutului tot ce până ieri mă chinuiam să păstrez ancorat în Prezent, de la răcoritoarele carbogazoase la foşti vechi prieteni transformaţi în cunoştinţe, de la scrisorile folosite ca scuză pentru lipsa de comunicare la întrebările cărora le inventam răspunsuri interpretând subiectiv unele Tăceri…
Anul ăsta toate-au început altfel iar cu puţin noroc şi ceva mult mai multă muncă învîrtitul roţii o să cunoască motorul, maşina de tocat carne o să rămînă-n umbra aparatului de făcut sarmale, oamenii care nu mă iubesc au să regrete şi cei care m-au minţit cumva mă vor suna de Sărbători de pe un Vodafone să-mi spună că le pare rău pentru că, nu-i aşa, Puya rămâne un exemplu. Unora.
Ştiu, sufăr de Optimism şi nu par să-mi doresc măcar a mă vindeca, dar care mă-ndrăgiţi mă-ndrăgiţi şi defectă aşa că mă culc pe urechea cea stângă, liniştită oarecum că dacă se agravează o să fiu cel mult o zăpăcită simpatică. Nu-i aşa?
O să-mi fie greu să nu fiu rea, sau hai, răutacioasă măcar căci n-am scris pare-se niciodată mai bine ca-n vremurile de nestăvilită furie sau răscolitoare pasiuni reprimate şi n-am asortat nicicând mai corect cuvintele c-o culoare sufletească ca atunci când n-or fost toate roz.
Aşa că probabil am să fiu stângace la început încercând să păstrez pozitivă o Karma, dar cum nimic din ce încep nu abandonez, chiar de sfârşeşte cum nu fusese programat, încăpăţânarea ce-mi şade când la calitaţi, când la defecte n-o să mă lase să renunţ.
De astă dată am să vă promit şi vouă, căci ultimile dăţi când mi-am promis doar mie m-am iertat prea repede pentru nerespectarea cuvântului dat şi-apoi n-am să-mi permit ruşinea de a scădea în ochii voştri.
Aşadar… o să fiu un om mai bun! Vă promit!
Aseară, undeva în apropierea miezului nopţii cu toţii ne aşteptam la tradiţionalul foc de artificii deşi până atunci – la Golden Tulip in Mamaia, nimic nu mai fusese tradiţional unei petreceri de Revelion…
Când ne-au lăsat lampioanele ne-au spus doar… scrieţi pe ele ce dorinţe aveţi pentru 2010 şi apoi să ieşim împreună pe terasă! La partea inferioară bucăţica de parafină ne-a făcut aşteptările pentru Noul An să „crească” şi să zboare undeva spre tărâmul unde nimic nu rămâne neîndeplinit…
Aţi văzut vreodată un cer plin de dorinţe arzânde care plutesc deasupra mării promiţînd celor ce le-au făcut să zboare c-au să se întoarcă? Vă spun, e minunat… Stele dinspre pământ „urcătoare” spre Cer…
A fost superb. Totul. De la local la oamenii cu care m-a prins 12 noaptea şi cu care sper sa ma prindă tot anul – cum spune legenda, de la primirea cu coktail-uri fain colorate şi muzică de vioară ( la vioară!) la ansamblul de muzică populară, trupa de dansuri greceşti, iluzionistul şi părticica de stand-up comedy din programul vesel colorat pregătit cu minuţiozitate de către organizatori.
Mi-au plăcut concursul de dans (cer renumărarea voturilor! ) şi povestea lampioanelor cu dorinţe, am plâns de fericire la artificii pentru că eram cu aproape toţi ai mei şi de tristeţe pentru că reţelele supraîncărcate nu mi-au permis să-mi aud parinţii, am zâmbit apoi ştrengăreşte pentru c-am simţit că va fi un an de nota 10 şi mi-am permis să sper în mai bine pentru că îmi spunea asta acel ceva din mine care nu m-a înşelat niciodată…
Ultimul revelion de „burlacă” (cum zice Flo!) a fost memorabil! N-am să uit pentru că nu pot şi nici nu vreau, pentru c-a fost povestea faină şi oamenii dragi, pentru că-i amintire de pus la colectia „pentru nepoţei” şi pentru că lucrurile frumoase nu se vând niciodată Uitării…
Vă îmbrăţişez scumpii mei, sper să vă fie anul cum vă e Sufletul, să număraţi zile incendiare la temperatura căldurii interioare, să rămâneţi voi înşivă indiferent câţi se chinuie alţii să vă schimbe şi să păstraţi, rătăcite pe undeva pe acolo şi-un gând bun şi un pumn strâns pentru cei care vă fac inima să zâmbească…
Sărutări multe şi-o pagină de haicinci să-mi vedeţi ochii albastri de care vă povesteam…
E greu de fiecare dată, indiferent de cât de simplu ţi-a părut şi-n alte dăţi – să asortezi cuvintele cu ritmuri cardiace, să dai ideilor culoare şi parfum, să pui şi virguliţe-ntoarse în scriitura zâmbetului şi rândurilor ordonate caligrafic să le-ascunzi în spate, consistenţa gândului.
E matematic imposibil să împarţi tot ce-a fost rău şi ce-a fost bun – căci n-ai luciditatea să discerni dacă mai greu ţi-a fost să te-adaptezi la bine sau cel mai bine ai reuşit să te descurci când ţi-a fost greu.
Stau mărturie subiectivităţii mele tot ce-am greşit ş-astăzi refuz să recunosc, toţi cei ce n-au răspuns scrisorii mele netrimise şi toate zilele pierdute fără rost…
A mai trecut un an în care-am adunat vreo 70 de mici tâmpenii şi undeva la două, trei sau patru fapte bune, un an în care poate-am râs molipsitor dar şi când mi-a fost scris să plâng, m-am menţinut la înălţime!
A fost un an ciudat, un an complet, un an nebun. Un an frumos ce-a început timid şi s-a sfârşit spectaculos, un an care m-a cunoscut mai tânără şi-un pic mai proastă dar care s-a-ngrijit să şi îmbătrânesc şi nici să nu fac asta oarbă…
A fost anul Viselor Proaspete şi-a natalităţii crescânde printre Fabricile de Speranţă, colecţie incompletă a Poveştilor fără Sfârşit ce şi-au găsit Liniştea, anul pe care l-aş picta într-un tablou neomodrernist împletetind simbiotic natura vie cu amintirea moartă sau invers, album de fotografii alb-negru şi aromă de mere verzi…
Anul meu 2009 n-a fost perfect. Nu m-aşteptam, n-am meritat. Dar mi-a plăcut pentru că-n vremea scurtei lui domnii am scris, am greşit şi-am iertat, am iubit, am trăit şi-am uitat. În ce ordine vreţi voi…
Sper că şi al vostru a fost fain. Vă mulţumesc că existaţi căci tare neprietenos mi-ar părea Pavajul fără voi…
Vă imbrăţişez cu drag şi dor! Strâns-strâns-strâns…
Fus-am şi vazut-am şi noi frumuseţea de film. Minunăţia. Şi-ntradevăr cum i se dusese vestea aşa o fo’ şi povestea. De basm…
Faină până-n ultimul detaliu. Şi le-am observat indeaproape pe toate pentru că băturăm cale lungă tocmai până pe melaguri capitaliste – adunate inghesuit sub numele simpatic de Bucureşti – la Plaţa Muol, taman ca să-l vedem trei de 3D. Bine, ce-i drept am mai închis accidental câte un ochi şi se făcea brusc 2.25 D, dar nah, astea-s detalii far’ de importanţă.
Filmu’ ca filmu’ dar surpriza cu adevărat faină a fost c-am apucat să văz o legendă materializată în toată splendoarea ei. Auzisem eu ca-n muoluri d-astea colecţionare de firmoase e plin de păsărici, numai că nicio clipă nu mi-o stat gândul că-n misterul de suprafaţă al cuvântului şade un sens propriu atât de comun ca aista:
Ş-apoi, ca să-mi revin din uimire, m-am pozat cu dovada. Că altfel mă bănuiaţi de piraterie p’internet şi răutăţi gratuite. Şi, desigur, că să rămână notat în analele blogului cum c-au vazut ochişorii mei şi prin ochelari şpeciali. Cum scrie la carte !
O fo’ fain, foarte fain, mirific spre mirobolant, v-am pupat şi n-am cuvinte! Adică am cuvinte, dar dacă vă povestesc stric frumuseţe de emoţie trăită intens printre floricele şi carbogazoase. Care beţi, că eu de 3 luni şi vreo 2 zile n-am mai băut nimic cu acid. E un pariu cu mine insămi, nu întrebaţi!
Iar celor care l-aţi văzut deja v-aş spune doar… ce pisici nu m-aţi luat şi pe mine mai devreme?
Am mutat Vechiul Pavaj pe mai Recentul purtător de Catifea. În această simplă, rece şi frumoasă seară de Decembrie, cum vor scrie (cu-cuvintele-lor!) iscusiţi martori ai istoriei… Asta apropos de ce-i nou.
Vechi în rest îs toate, dar cu siguranţă nu-i neştiut de voi acest minuscul aspect. Ce-i neştiut e doar ce va să vie.
Însă ce va să vie, vom vedea. Curând. Mă duc să organizez dezorganizarea, c-aşa ii stă bine unei gospodine-n devenire.
Vă-mbrăţişez, ne-auzim curând. Şi din ceasul acestui “Publish” numai p-acest Pavaj de Catifea. AM ZIS !
This is my very first love song
That didn’t end in tears.
I think you re-wrote my love song
for the rest of my years.
I will love you for the rest of my life.
Anul ăsta n-am trimis niciun mesaj de Crăciun. E protestul meu nescris faţă de-ntelegenţii care le primesc, le salvează şi anul următor mi le trimit înapoi cu aerul că mi-au dedicat o sută – patruj’noo de caractere din preţiosul lor timp şi credit de cartelişti de cursă lungă.
Mno drajilor, să-mi fie cu iertare (sau hai că totuşi mai bine nu!), dar decât să daţi mesaj „dă grup” mai bine mă ştergeţi din agendă. Fără regrete, că nu pierdeţi nimic. Eu oricum, ca o fată (prea) bine crescută ce mă aflu, am să mă prezint negreşit de fiecare dată când 0 să fiu nevoită a vă butona spre conversaţie. Aşa că vă rog, vă implor, daţi-o încolo de treabă cu traficul ăsta de „atenţie de complezenţă” şi „urări de bine din obligaţie”. Nu v-aţi plictisit d-atâta ipocrizie, nu vi s-a uscat tărtăcuţa de la atâta miserupism?
Hai, nişte joc de glezne silvuple’. Să vă lucraţi măcar fesierii dacă neuronii se lasă greu convinşi.
Nothing personal, just general.
S-ar putea să nu rămână nimic nepovestit sau poate am să-nvăţ cum se desenează sentimentele dacă am să mă-mbolnăvesc într-o bună zi de Tăcere…
Poate te vei întreba de te-am ascuns printre rânduri ş-ai să-ţi cauţi amprenta pe scrisorile mele fără destinatar sau poate ai să-ţi agasezi permanent Poştaşul abia când eu voi fi uitat să scriu…
Poate o să ne întâlnim întâmplător şi-ai să-ţi spui în gând că nu ţi-am părut niciodată mai frumoasă sau poate ai să-mi eviţi privirea de teamă c-aş putea s-aud ce nu rosteşti… Ca altădată.
Poate o să iţi pară rău, poate-o să-mi pară bine că regreţi, poate-o să-ţi fie dor, poate-am să uit şi n-o să mă simt vinovată pentru asta niciun pic…
Probabil c-ai să taci sau poate o să umplii golul conversaţiei cu amabilităţuri, probabil c-am să tac sau n-ai s-auzi ce spun şi ai să mă găseşti străină amintirii ce-o păstrai…
Tu ai să spui ceva haios şi râsul meu contagios o să-ţi renască gândul cum că-s faină tare când sunt veselă iar când am să-ţi zâmbesc politicos o să te bucuri nerostit c-am învăţat s-accept un compliment şi fără să roşesc…
Eu voi rămâne EU - deşi nu m-ai găsit de două ori aceeaşi, iar de Crăciunul viitor tot „ce-ar fi fost dacă…?” te vei întreba, Poveştile au să rămână tot Poveşti deşi nu tu eşti Prinţul meu şi nici eu nu-s Cenuşăreasa ta…
