Aproape oficial

Astăzi am fost să depunem actele necesare pentru oficierea cununiei civile. Legislaţia de la noi a permis să lase-n grija primăriilor organizarile acestor evenimente şi la Constanţa minunile nu se mai întâmplă Sâmbăta. A noastră o să fie în Joia dinaintea nunţii. Aşa a fost să fie, n-am de gând să reiau despre insuficienţele sistemului, sunteţi şi voi şi eu destul de sătui de acest subiect. Nu?

Despre cu totul altceva vroiam să vă povestesc… Despre genunchii mei parcă fără cartilagii şi de frisonul pe şira spinării care m-a zdruncinat cu totul la întrebarea :” Cum doriţi să vă numiţi după căsătorie?” Nu ştiu dacă am simţit mai vie emoţia evenimentului până acum… Nici când mi-am ales rochia, nici când am trimis invitaţiile şi în niciun alt detaliu pe care l-am tot pus la punct. Deşi pe toate le-am pregătit cu drag şi-n toate am pus o fărâmă de suflet, o amprentă din „noi”…

Am retrăit fulger ultimul an, tumultoasele luni care au trecut, ziua în care s-a pus în genunchi şi am spus DA şi apoi, aproape fără suflare, i-am răspuns domniţei de la starea civilă c-am să iau numele viitorului meu soţ şi numai pe al lui. Îmi spusese că-l pot pastra şi pe al meu sau chiar pe amândouă dar proaspătului început am zis să-i dau ceea ce i se cuvine… un nume nou şi o viaţă nouă, clădite pe-o iubire veche şi o personalitate neschimbată. Pentru că oricum, până la urmă, Laura pe care o citiţi acum o să rămână chiar şi-n „straie noi” tot Laura Driha.

Vă scriu ca să vă bucuraţi pentru mine pentru că n-am fost niciodată mai fericită şi ştiu că voi mi-aţi fost aproape şi-n zilele mai puţin colorate din trecut!

Vă mulţumesc şi vă promit că pe Pavajul de Catifea poveştile au să se scrie ca-nainte, cu litere rotunde şi parfum de mere verzi…

Cu mare mare drag,

(Incă) Domnişoara Laura