Skip to content

Tanti Chita

Februarie 14, 2011

Istoria doamnei despre care vreau sa va povestesc astazi are presarat printre randuri tragismul amar al istorisirilor adevarate si atemporalitatea greselilor din care cu totii putem invata ceva. Oricand.

Aproape toate amintirile mele legate de tanti Chita au miros de prajituri in forma de luna, proaspat coapte la cuptor si tavalite nepasator prin zahar-pudra. „Lune” – cum le spuneam noi, copiii. Ne duceam cu mama in vizita la prietena ei si ne placea grozav sa stam pe balconul verde, in mangaierea soarelui, sau sa alergam ca nebunii in micutul apartament al simpaticei doamne singure.

Asa cum aveam sa aflam peste ani, cand crescusem indeajuns de mari sa intelegem, tanti Chita n-a fost dintotdeauna singura. Viata, prin felul ei ciudat de-a pune omului la incercare puterea de-a merge inainte i-a dat acestei femei nenumarate si grele incercari. Carora, nu stiu daca din fericire sau din pacate, le-a supravietuit.

Avea 18 ani cand s-a indragostit naiv si-a facut-o exact de omul nepotrivit. Barbatul pe care il iubea a plecat cu prietena ei cea mai buna si a lasat-o, cu un copil, prada prejudecatilor vremii si reprosurilor familiei. „Domnul” ei nu si-a asumat raspunderea niciodata si, fara sa-i permita o alta decizie, de „rusinea satului„, parintii i-au dat fata spre adoptie. Acest lucru avea sa o ucida putin cate putin in fiecare zi, pentru tot restul vietii.

Ceva ani mai tarziu si-a cautat ingerasul pierdut si l-a gasit. Era mare, frumoasa si buna. Au povestit, cu voci de oameni straini care-si impartasesc trecutul comun, au mancat o prajitura si intelepciunea fetei la care a fost silita sa renunte i-a adancit regretul ca n-a stiut sa lupte.
Am inteles de ce ati fost nevoita sa ma dati si nu va invinovatesc. Dar trebuie sa intelegeti ca oamenii care m-au crescut sunt cei pe care am sa ii consider intotdeauna parintii mei.

A plecat, cu genunchii moi, lasand in cofetaria aia si ultima farama de suflet. N-avea cum sa faca parte dintr-o viata care i-a fost furata, n-avea cum sa se bucure de un zambet pe care nu l-a cunoscut decat tarziu.

N-a mai avut niciodata copii. In camera ei pastreaza si astazi o papusa… papusa Laura. Nu v-am povestit niciodata, dar eu port numele asta in amintirea fetei ei. Mama mi-a dat numele de dragul prietenei sale. Am inteles ca atunci cand a dat-o spre adoptie singura rugaminte a fost sa-i pastreze micutei numele pe care il alesese ea. Si i l-au pastrat.

Am revazut-o de curand pe tanti Chita si batranetea ei uitata in singuratate mi-a sfasiat sufletul. Vaduva de multi ani si-a ingropat zilele cu nimicuri, cu tristete si cu diverse vicii care i-au rontatit marunt sanatatea. Cateodata ma gandesc daca n-a facut-o dinadins.

Trupul ei slabit de boala si de tutun arata plapand sub hainele greoaie, dantura aproape absenta ii fac vorbele tot mai dificil de inteles, parul alb si neingrijit ii incadreaza trist privirea pierduta, memoria si articulatiile ii joaca feste nedrepte. Dar incearca sa mascheze totul glumind ca si alta-data, lasandu-si unghiile lungi in semn de cochetarie si vizitandu-si, cam o data la 3 ani, prietenii vechi.

Astazi Tanti Chita a implinit 63 de ani. Si niciun nepot nu-i deschide usa, cu un pumn de ghiocei rupti cu dragoste.

La multi ani doamna draga! N-am sa va uit niciodata!!

Anunțuri
26 comentarii leave one →
  1. Februarie 14, 2011 22:25

    Felicitari… Frumos scris, spus, gandit…!
    Imi pare rau pentru Tanti Chita, si sunt sigur ca pacatu-i de-a nu fi luptat la timp pentru ce-a fost candva al ei, farama din suflet, si-l va spala in viata urmatoare.
    Sunt unele lucruri totusi, care nu ar trebui oferite oamenilor spre judecata.

    „Now it’s all the time we have…” 😉

  2. Laura Driha permalink*
    Februarie 14, 2011 22:35

    Hehe, Invatatorule, nimeni dintre cei ce o vor judeca necinstit nu conteaza. Tot ce e important e ca unii dintre cei ce au sa-i afle povestea, vor invata ceva din ea. Pentru ei am scris!
    Multumesc pentru aprecieri! 🙂

  3. Adela permalink
    Februarie 15, 2011 03:35

    Buna Laura ce mai faci? La multi ani de ziua indragostitilor! Vreau sa o felicit si pe tanti Chita, „La multi ani!” M-am emotionat foarte mult cu ce ai scris, ca deobicei de altfel… Ai reusit sa-mi furi o lacrima; vroiam sa stii. Cu toate ca eu sunt destul de sensibila probabil e important pentru tine ca ceea ce scrii sa ajunga la suflet 🙂

    • Februarie 15, 2011 08:30

      Multumesc frumos ca mi-ai scris Adela. Asa e, e important. Foarte important! Multumesc!!
      La multi ani si tie! 🙂

  4. LauraR permalink
    Februarie 18, 2011 19:50

    Laurica, tu chiar ai talent in ale scrisului ..vreau sa-ti citesc prima carte ..asa ca apuca-te .M-a emotionat ce ai scris despre Doamna Chita,imi pare rau de faptul ca a dus o viata nefercita 😦

  5. Februarie 18, 2011 19:53

    Multumesc frumos Laura! Te imbratisez!

  6. Miha permalink
    Februarie 19, 2011 16:11

    Fain, dar putin cam confuz. Am inteles dupa prima citire, ca tu esti Laura care a fost data spre adoptie. Asta pentru ca asociezi prea repede frazele alea cu adoptia si pastrarea numelui. Asa e ?

  7. Februarie 19, 2011 16:13

    Nu, eu am numele asta dat in amintirea fetei ei. Asta am zis. Mama mi-a dat numele dupa ce a aflat povestea ei.
    Si pe fata ei o cheama tot asa. 🙂

  8. LauraR permalink
    Februarie 19, 2011 17:23

    si pe mine tot Laura :”>..un nume frumos 😛

  9. eddie permalink
    Februarie 19, 2011 20:08

    penibil. povestiri despre o baba. mai urma sa zici ca i-a scazut boc pensia si sa facem o cheta sa isi ia pastile :)) sau poate ai scris(eu nu am avut rabdare sa citesc tot)
    intrebarea mea e urmatoarea: cum plm sa zici la multi ani de ziua indragostitilor?:))
    se adreseaza si celeilalte tampite-adela
    cius

    • Februarie 19, 2011 20:11

      Eddie, esti prost. Nu e despre o baba, e despre o doamna. E o poveste de viata. Ceva ce tu clar nu ai. Pentru ca esti doar un prost si atat. Si LA MULTI ANI poti spune la orice fel de aniversare. Intoarce-te de unde ai venit ca aici stai oricum degeaba. Si ma mai si enervezi.
      Cius!

  10. Februarie 20, 2011 21:34

    Ai reuşit să mă impresionezi. Nimic nu e mai rău decât să strângi în suflet necazuri şi să te gândeşti la ceva ce ai fi putut să faci şi nu ai făcut. Astea te macină în timp. Din câte înteleg eu e o femeie puternică, altfel nu ar fi rezistat. Impresionant şi foarte frumos scris.

  11. Februarie 20, 2011 22:50

    Multumesc frumos Florin! Intr-adevar, este o femeie puternica. O doamna speciala. Iti multumesc ca si tu ai reusit sa vezi asta. Dupa cate observ, nu toti au aceasta capacitate!

  12. Ines permalink
    Martie 7, 2011 15:57

    „POVESTEA doamnei despre care vreau sa va POVESTESC”

  13. Martie 7, 2011 16:03

    Da Ines, stiu ca suna aiurea. Dar nu e neaparat gresit, nu? 🙂

  14. Laura Driha permalink*
    Martie 7, 2011 16:04

    Am corectat cu „Istoria”. Suna mai bine? 🙂

  15. Martie 31, 2011 22:22

    ce trista e viata…
    uneori…
    pentru unii…
    de fapt pentru toti…
    dar nu la fel de trist…
    si cel mai trist e atuci cand nu poti face nimic pt a le sterge din tristeti…

    ce ”lune” dulci de maini striste…
    dar totusi dulci…

  16. Martie 31, 2011 22:26

    si cine stie cate suflete ascund inca astefel de tristete…
    sa invatam sa-i iubim pe oameni…

    deosebita experienta…

  17. Aprilie 1, 2011 12:50

    Multumesc frumos pentru randurile tale Anca. Asa este, povestea lui tanti Chita e deosebita, viata ei deloc fericita e un exemplu de putere, o amintire de rememorat cand crezi ca nimanui n-a suferit vreodata ca tine. Intotdeauna se poate si mai rau… 😦

  18. Aprilie 2, 2011 17:05

    Dintre toate nefericirile, cele ce se rasfrang asupra copiilor mi se par cele mai dureroase. Desi poate ca aici e mai mult despre despartire si despre nefericirea mamei. De o incredibila intelepciune raspunsul fetei !
    O poveste trista. Frumos scris !

  19. Aprilie 2, 2011 17:56

    Esqvilyn, iti multumesc frumos ca ti-ai gasit timp sa-mi lasi cateva randuri!
    Asa este, greselile parintilor pentru care „platesc” copiii sunt cele care ne rascolesc cel mai tare, ne bantuie, ne ingrozesc. Gandul asta ne face de multe ori sa ne gandim de doua ori inainte sa luam o decizie. Si asta nu e niciodata rau…

    P.S. Cum ai ajuns pe Pavajul de Catifea?

  20. Aprilie 3, 2011 11:57

    Laura, nu-mi mai multumi intr-un asemenea fel, ma faci sa ma simt ca in binecunoscutele serii de multumiri reciproce de pe bloguri :). Si nu cred in ele. De cele mai multe ori mi se par gratuite, fara o substanta pe care sa fie cladite.

    Da, cand e vorba de greselile parintilor, e si vina pe care si-o asuma. Dar sunt dati in care copiii sufera un accident sau sunt loviti de o boala necrutatoare.

    Am mai trecut pe la tine de cateva ori de cand mi-ai lasat tu un comentariu la articolul „PAveste fara sfarsit”. Recent am vazut acest articol si am decis sa-ti las si un comentariu :).

  21. Aprilie 3, 2011 12:02

    Esqvilyn, nu stiu cum e pe la altii, ca nu-s eu sef in ograda lor, dar la mine aici daca spun „multumesc” e pentru ca asta simt. Nevoia sa fiu recunoscatoare. Cunosc persoane care intra, nu-i lasa neaparat indiferenti ceea ce scriu, dar nu gasesc timp/chef/necesitatea de a-mi lasa si mie impresiile lor. De aceea ti-am multumit. Pentru efort.
    😛

  22. Aprilie 3, 2011 12:40

    Te inteleg, nu voiam sa sugerez ca tu n-ai vrea sa-mi multumesti. Dar pentru mine e suficient un simplu „Multumesc” :).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: